Oarbă tânguire în vânt, zile de iarnă cu lună,
Copilărie, lin se curmă pașii pe lângă negru mărăciniș,
Lung dangăt în seară.
Domol coboară noaptea albă,
Preschimbă durerea și chinul vieții pietroase
În vise de purpură,
Ca veșnic să simtă ghimpele trupu-n descompunere.
Adânc suspină-n somn neliniștitul suflet,
Adânc și vântul în frânții copaci,
Și se clatină tânguitoarea făptură
A mamei prin pădurea-nsingurată.
A acestei mâhniri tăcute; nopți
Încărcate de lacrimi, îngeri de foc.
Argintiu se sfărâmă lângă ziduri pustii un schelet de copil.
Sensul versurilor
The poem evokes a sense of profound sorrow and decay. It speaks of a bleak existence, haunted by memories of childhood and overshadowed by the inevitability of death and suffering. The imagery is filled with darkness, pain, and a lingering sense of loss.