E-n cameră-ntuneric des,
Tatăl meu doarme, eu veghez.
La lumânare chipu-amar
Al mortului e ca de var.
Bâzâie muște, în miros de flori,
Ascult tăcut, nesimțitor.
La ușă vântul bate-abia.
Cu clinchet se deschide ea.
Și-afară freamătă un lan,
Pe cer scrâșnește soarele avan.
De fructe pom și tufă-n jos se-ntind,
Păsări și fluturi trec prin aer vâjâind.
Cosesc țăranii pe ogor
În liniștea amiezii-adânci de zor.
O cruce mortului îi pun
Și pașii în verziș mi-apun.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă de doliu în care naratorul veghează asupra tatălui său decedat. Contrastul dintre atmosfera întunecată din interior și vitalitatea naturii din exterior accentuează sentimentul de pierdere și reflecție asupra morții.