Dă-i Duhului văpaia-ți, arzătoare melancolie;
Suspinând se înalță în miezul nopții capul
Pe colina-nverzind primăvăratecă; unde pe vremuri
Un miel blajin și-a vărsat sângele, adânci dureri
A-ndurat; dar Întunecatul urmează Umbra
Răului, sau înalță umede aripi
Spre discul de aur al soarelui și-un dangăt de clopot
Îi cutremură inima sfâșiată de durere,
Nestăpânită speranță; întunecimea prăbușirii de flăcări.
Ia-l molcom, seară albastră a tâmplei, pe cel ce dormitează
Sub pomii tomnatici, sub nor auriu.
Pădurea-l contemplă; ca și cum, albastră jivină, băiatul ar sălășlui
În valul cristalin al izvorului răcoros
Atât de încet îi bate inima în amurg de hiacint,
Umbra surorii mâhnește, părul ei de purpură;
Care flutură-n vântul de noapte. Pe poteci scufundate
Lunatic el umblă și roșia-i gură visează
Sub pomi ce putrezesc; tăcut îl învăluie
Răcoarea iazului pe cel ce doarme, alunecă
Peste ochii lui neguroși prăbușita lună.
Stele scufundându-se în rămurișul ruginiu al stejarilor.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de moarte, spiritualitate și melancolie, folosind imagini puternice din natură și simbolism religios. Personajul principal pare să caute o formă de eliberare sau înțelegere într-un peisaj oniric și întunecat.