O, sora mea, tristețea, iasomia-
eauzite gemete strâng
în vuiet de brazi
sub fermecata paloare…
Du-te! i-am spus – pleacă, suflete,
mi-ai devenit strivitoare povară,
lasă-mă singur, limpede, mineral,
ori lasă-mă-n carne, pe brânci,
mărunt, pofticios, nesătul-
toate-mi sunt grele, adânci și amare,
albe fâșii de durere…
(O, Doamne, iubita
și-a pierdut creionul dermatograf!..).
Din ceasul meu, plin
de rozătoare furnici, curge
un fin rumeguș alb, sonor,
care-mi pudrează fără-ncetare
fruntea postumă… O, aș trăi
în dureri comparate, orgolios,
scuturând peste mine
zăvoiul memoriei…
O, sora mea, tristețea, iasomia-
cuțite de jale și vuiet de brazi
și vuiet de păsări amare, de tutun,
sub fermecata lunii paloare…
(O, Doamne, să nu uit, iubita
și-a pierdut creionul dermatograf!..)
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare profundă de tristețe și melancolie, folosind imagini din natură și amintiri pentru a ilustra povara sufletească a eului liric. Se simte o dorință de eliberare de această povară, dar și o acceptare a durerii ca parte a existenței.