Friedrich Holderlin – Istrul

Hai vino foc!
Dornici suntem
Ziua de azi să o vedem,
Și când întreaga cercetarea
Printre genunchi ea ne-a trecut,
Se poate să simțim cum țipă
Ale pădurii foșnet ascuns.
Dar noi cântăm de la Indus
Sosiți din departe și
Și de pe Alfeus, noi mult timp
Frumusețea-i căutam,
Nu ca fără să se legăna
Ajunge următorul
Să îl apuce-ntr-adevăr,
Dar vino pe celălalt mal.
Aici dorim să construim lăcașul.
Căci curenții fac fecundă
Țara. Cum ierburile cresc
Și în același ritm
Vara animalele beau,
Așa se duc și oamenii.
Dar asta se numește Istru.
Ce bine sălășluiește.
Ard frunzele coloanelor,
Se mișcă. Sălbatice stau
Drept în picioare; deasupra-i
o a doua mărire, țâșnește
Din a stâncilor acoperișuri celeste.
Așa că nu mă minunez
Nici eu, că el pe
Hercule l-a invitat alături de cei oaspeți,
Strălucind din depărtare, jos sub Olimp,
Căci el, ce caută umbra
Istmului fierbinte, și el venit,
Fiindcă era plin de curaj;
Acolo-s ei, dar necesar, din cauza spiritelor,
Care de asemenea răcirea o căutau.
De aceea merse să se mute mai bine
La izvoarele de aici pe galbenele maluri,
Parfumate-n sus, deasupra și negru
În pădurea de molid unde-n adâncuri
Un vânător se plimbă-ncet
Amiaza, și creșterea se aude
Pe rășinoșii pomi ai Istrului,
Dar pare aproape
Că-napoi se scurge
Adică, vreau să spun, vine
Parcă dinspre din Est.
Multe ar fi
De spus. Și de ce atârnă
Drept de munți? Celălalt,
Rinul, ce pieziș curge
Plecat departe. Nu curge fără rost
Uscatul fluviu. Dar cum, de ce?
De un semn are nevoie,
Nimic altceva, de rău și bine,
Astfel că luni și duminică
Inseparabile, să poartă luna-n al tău gând,
Și pleacă, ziua și noaptea și
Celești se simt ei calzi, amândoi.
De aceea sunt ei bucuria
Celui Preaînalt. Căci cum ar face el
altfel ca să coboare? Și ca verdele Istru
Ei sunt copiii cerului? Dar mult prea
răbdători nu mi se par,
Mai liberi dar de batjocorit. Și anume dacă.
Ziua va începe
În tinerețe, unde să crească,
Începe, altceva va încolți acolo
Înalt plin de splendoare, și simte cum
Frâul măcină, și când aude de departe
Plutirea aerului,
E mulțumit;
Dar stâncii-i trebuie crăpături,
Pământul însă brazde, altfel
Ar fi inospitalier și fără timp;
Dar ce face acela, Fluviul,
Nu știe nimeni.