Trăiește departe de lume, dar Amor este mereu cu el.
Pe câmpuri merg, cu mintea tulburată,
însingurat, cu pași ce n-au zvâcnire,
atent să fug, când ochii-mi dau de știre
de locuri unde oameni se-arată.
Dar nu mă pot feri de lumea toată,
n-am paravan să-mi dea oblăduire,
căci deși par morocănos din fire
se vede-n piept pornirea-nfocată.
Și totuși cred că munți și pante line,
păduri și râuri, știu ce fel de viață
e cea pe care-o duc în izolare.
Dar chiar și pe poteci ascunse bine
pe-Amor precis îl voi vedea la față
și vom vorbi de lucruri arzătoare.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul interior al unui individ care se retrage din lume, dar nu poate scăpa de prezența constantă a iubirii. Chiar și în izolare, natura și amintirea iubirii îl urmăresc, amintindu-i de dorințele sale profunde.