Lumină, cum te așterni tu pe verdele
artificial, copios; cum urmezi pașii femeii,
prezență-absență,
în golul priveliștii.
Ea poartă pe cap
o albă pălăriuță ori semn
și trece-n amiază,
literă indescifrabilă….
Dar când va fi să înceapă dezghețul
și când, exuberanța mirifică?
Un cânt de cocoș vârfuiește tot vremea.
Și clipa noastră smintită – dar clipa?.
Lumea-i oprită în prag. Și te zbați
în rama-aurie, la infinit….
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă statică, asemenea unui tablou, unde lumina și natura se împletesc cu prezența umană. Explorează ideea timpului oprit și a unei realități suspendate, invitând la reflecție asupra efemerității clipei.