Versuri corectate și adnotate
Deschid brațele-n lăturiși fug, în vânt,în jocul cu aeroplanele.Mă plec pe-o aripă,pe cealaltă,vântul îmi bate în fruntecu crengi aeriene, febrile,și fug, cu ochii-nchișiși-s toată a vântuluiși fug și fug,până cad, împiedicându-mă-n ierburi.Rămân cu aripile-n lături,cu ochii închiși.Inima-mi bate tare, în buze,în pleoape, sub tâmple,parcă am o mulțime de inimi,parcă-am căzut undevaîn aeru-adâncparcă-am rămas suspendată între … Citește mai mult
Suntem într-un felvânătorii „păsării care nu există” –pasărea pe care poți s-o imaginezi cum vreis-o colorezi în toate culorile ceruluicu aripi imense, minuscule, suprapuse,poți mai ales să-i ascuți cântecul,altul, după fiecare ceas al luminii,după foșnirea pădurii și spaimele frunzelor.Pasărea poetuluilăsată prin testamentunor pierde vară și toamnăca noi.
Râdea buniculrâdea cu râs nechezat, avea mare voie bună.Și povestea.Iar noi rămâneam lângă foc,popândăi ridicați în două labe,înfricoșându-ne și minunându-nenemereu.Ne visam haiducideștepți și veselirăscolind în copitele caluluicolbul din Drumul Subțireși glodul curții boierului Nan.Era doar o povestedăruită azi memoriei meleși tuturor anilor morți.Râdea bunicul…
Singurătatea mea de toate zilelenu știu să vorbesc altfelsă mă fac înțeles altfel.Între noioboseală și neîncredereși nesupunere;între ceea ce spunemși ce înțelegețise strânge timpulcu carul și roata/ sub roată.Cuvintele sunt mai bătrânedecât voi; poezia vă aratăcoasta, tălpile, palmele împunseși nu o credeți.
Din nou orașul câinilor părăsițihaitele câinilor –urletul lor de pustiu de urâtorașul – maidan.Pare că toți am murittoți am intrat în chirpici.Spiritulpraful și pulberea!.Istoria – vastă ruinăprin evi înainterătăcesc câini hăituiți.Poemul acesta e felul meu de-a urla cu ei urletul – artă poetică!.Azi te invoc, Doamne,între ruinele urbeiabsentule din realitate!.
Umbra mângâierii era de netăgăduit,genialitatea aurea fruntea de fildeș a țării mele.Cel mai dorit plai,cel mai dorit leagăn.N-am să-l uit niciodată,îl voi lua cu mineacolo,în nicăieri.
Tristețe cu numele sfântastăzi lumina e vântlumea – pământmoartea – cuvânt. Ceruri și chipuricine de taineroata de chipuride spaime. Acolo la mijlocIoan cel tânărIoan fără de țarădecapitatulbotezătorulgură de aur –. felul nostru de-a fide-a fi aleșipedepsițifelul nostru de-a fi. Ioanii triștiIoanii vântpământcuvânt.
Țărmul de sud,țărmul cu pietre însângerate –mai doare urma degetelor oarbecare le-au modelat, rănindu-se –atâtea-nfățișări neînțelese! –și trebuie să-nchizi, asemeni, ochiisă le cuprinzi înfățișarea datăde zeii orbi, cu vise marisub pleoape.O, încrustate pietre,mai mult și mai durutca scutul lui Achile –ce lupte-au fost adâncși cine a ținutaceste paveze în dreptul inimii?.Din când în când se … Citește mai mult
Se coboară,nu din smerenie, ci din frică –un pas înapoi,apoi încă unul,până când vocea ei devine ecou în gâtul altcuiva.Zâmbește când nu vrea,aprobă când doare,lasă capul în josde parcă pământul ar avea răspunsurimai bune decât cerul.Își înghite vorbelecu tot cu spin,le mestecă din nou,prefăcându-le în ceva acceptabilpentru liniștea ei.Se micșoreazăîn fața unor ochicare nu privesc,doar … Citește mai mult
Spui vorbe pentru mare.Începi încă și încă,escaladezi adâncul,vorbe subțiri și vorbe graseși râsul– fie și râsul!Tot ce poate umplefrica, distanța,somnul prea lesne îmbătat cu toate.Spui vorbe pentru mare?Fie, răs-spune-le!Pietre de-ar fiși vocea ta – praștiede aruncat vorbe,până la țărmul celălalt –eu le voi da mării melecu dragoste.