Firdousi – 11 Satiră Împotriva Șahului Mahmud (Cronica Șahilor)

O, Mahmud, ce-ai cucerit lumea, -atotputernic șah,
dacă teamă n-ai de nimeni, teme-te atunci de Allah!
Cum șăhia-n lumea asta pământeană-i doar a ta,
va să-ntrebi mirat: „Au cine strigă spre-a mă tulbura?”
Nu-mi știi inima de flăcări? și nici paloșu-mi de oțel
sângerând? (vorbesc de pană și cerneală) fugi de el!
Zisu-mi-ai « răucredinciosul rătăcitul »? Șah zevzec,
eu sunt leul ce răcnește iară tu îmi zici berbec!
M-au pârât că, rău-de-gură, mi-aș spurca și mi-aș huli
însăși dragostea-mi din cuget pentru Mohamed și-Ali
Rob le-oi fi pân’ răsări-va Ziua Marii Judecăți,
chiar și dacă șahu-mi smulge mădularele-n bucăți!
Nu-mi calc dragostea-n picioare pentru-acești Stăpâni din cer,
chiar și dacă șahu-mi trece drept prin cap tăiosu-i fier!
Rob smerit, mi-ador Profetul și pe bravii lui urmași,
dar și lui Ali îi laud colbul sfinților săi pași;
cine pentru-Ali nutrește ură în lăuntrul său
— spune-mi, nu-i pe fața lumii cel mai mare nătărău?
M-ameninți că sub picioare de-elefanți o să-mi zdrumici
trupul, preschimbat în mare vineție, cu bășici?
Nu mi-i teamă cât în cuget amândurora mă-ncred,
și cât inima. mi-i plină de Ali și Mohamed!
Oare ce ne-a spus Acela ce lumină ne-a adus
și porunci ne-a dat, canoane, pentru fiece supus?.
„Sunt Cetatea-atotștiinței lui Allah, iar Poarta mea
este-Ali” — grăi Profetul, și eu pot învedera
că un tainic gând și-ascunde miezul în acest verset ;
parcă la ureche-mi sună glasul marelui Profet.
Dacă ai nițică minte și ai temeri de-nțelept,
ia-ți un loc între Acela și Ali, șezând dirept.
Dacă din ce-ți spun păți-vei vre un rău, de vină-s eu.
Iată, -aceasta mi-i credința, și acesta-i drumul meu,
m-am născut întru acestea, și-ntru-acestea voi muri.
Află deci că sunt doar colbul de sub talpa lui Ali,
doar spre el se-nalță gându-mi, și doar ăstfel voi grăi!
Dacă el, Mahmud, din calea spre lumină, s-a întors,
mintea lui atunci nu face nici cât bobul cel de orz.
Când Allah, acolo-n ceruri, întrona-va pe-amândoi,
Mohamed și-Ali, în tronul Judecății de Apoi —
eu, din viață-adeverindu-mi dragostea, o, șah, m-auzi?
aș putea atunci să apăr și o sută de Mahmuzi!
Fi-vor șahi cât fi-va lumea, dar eu șahilor din veac
ce-or purta pe frunți coroană, lor, strigarea mea le-o fac:
eu, rapsodul de pe vremuri, FirdoUsi de la Tus,
printre cei fără prihană, acest hronic nu l-am spus
pentru-a lui Mahmud mărire. Ci acelor doi Profeti,
Mohamed și-Ali, cinstire aducând, precum vedeți,
le-nșirai pe firul minții boabe de mărgăritar,
giuvaeruri de cuvinte șlefuite cum mai rar..
Dacă pruncul FirdoUsi-n lume nu s-ar fi ivit,
lumea ar fi fost de vină că norocu-i n-a-nflorit.
N-ai zvârlit un ochi pe cartea-mi, și-acum, șahule, acum
ascultând clevetitorul mi te-ai și întors din drum.
Jăsnicii ce-mi înjosiră, prin batjocuri, vers cu vers,
Roata stelelor învîrtă-i tot pe jos prin Univers!
Scris-am cronica persană-a șahilor din alte vremi
în cuvinte-nestemate încrustate-n diadem.
Când aproape-și rotunjise plinul anii mei optzeci,
visul de-o întreagă viață mi s-a spulberat pe veci!
Ani și ani, pe-această lume trecătoare, am tot scris,
o comoară vrând să capăt, precum șahul mi-a fost zis.
Prin șaizeci de mii ori două stihuri limpezi —
povestii despre fel- și-chip și-atâtea sângeroase bătălii,
despre spadă și săgeată, despre arc și despre-arcan,
despre buzdugan și despre paloșul cel năzdrăvan;
despre-armuri-de-cai și zale, despre coifu-mpăunat
despre mare și pustiuri, despre rîuri ce-au secat;
despre lup, despre leoaică, elefant și leopard,
despre vraci, despre balene și balaurii ce ard;
despre Ghul și vicleșugu-i, despre Div, cernitul duh,
de-ale cărui vrăji o lume naltă răcnete-n văzduh;
despre-acei bărbați războinici, despre falnicii viteji
ce cântau când vâlvătaia luptei îi lua-n vîrtej;
despre șahi vestiți în lume : Salm și Tur și-Afrasiab;
șahul Fereidun mintosul; Kei Kobad și șahu-arab
zis Zohhak necredinciosul și nedreptul; Garșasb, Sam,
fiul lui Nariman aprigi pahlivani din neam de neam;
Thamures ce-n lanțuri și pe Div l-a cetluit ;
Manucehr și legendarul și slăvitul șah Geamșid.
Kavus, Kei Khosro, viteazul ce primi coroana-n dar;
falnicul Rostam și mândrul „trup-de-bronz”, Esfandiar ;
și Gudarz cu feciorandrii lui, optzeci de călăreți,
toți pe cîmpul de bătaielei răzbunători de vieți;
șah Lohrasb; Zarir, șoimanul, căpetenia-de-oști;
Goștasb, Gemasb : dintre zodii strălucind îi recunoști,
ca pe Soare și pe Lună; Darai-Darab și Bahman;
și Escandar care-i șahul șahilor, machidonean;
șahul Ardeșir, fecioru-i luptător numit Șapur ;
șah Nușiravan cel Mare ; vânătorul Bahram-Gur ;
Hormozd Piraz și fiu-acestuia numit Kobad ;
și Khosra ce după tată nume de Parviz și-a dat..
Iată, -atâți vestiți „gât-mândru”, „frunte-n cer” și „braț-călit” —
despre fiecare-n parte cîte-o faptă-am pomenit.
Toți pieriseră în veacuri de uitare-ntr-un mormînt,
spusele-mi le înviară chipuri, nume — din pământ!
Precum Isa pe-acești Lazări morți, erou după erou,
i-am adus din nou la viață, nume dându-le din nou!.
Zi și noapte, -n lungă slujbă, ți-am slujit, stăpîne șah,
amintirea să-ți rămînă vie-n lume, veac de veac.
Trainice și mari seraiuri de granit surpa-se-vor
măcinate și de ploaie și de soarele-arzător;
eu durai serai mai trainic din distihuri ce nicicând
nu s-or nărui de ploaie, nici de vântul șuierînd.
Veacuri răsfoi-vor cartea-mi, și-nțelepții, mai vârtos.
Ani, treizeci și cinci, din viață, sărăcia m-a tot ros,
rupt, flămând și frînt de trudă, mi-adăstam răsplata mea.
Vai, de la stăpînul lumii m-așteptam la altceva!
N-aibă parte de zi bună cel ce răul mi-l urzi,
toate spusele-mi de bine, -n rău mi le răstălmăci!
Chipu-n fața-mpărătească mi-l sluți cu dinadins,
și dintr-un aprins jăratic, mă făcu tăciune stins.
De-ai fi fost, Mahmud, un jude, mintea-n cumpănă să ții
drămuind ca pe-o balanță – cronica-mi despre șăhii
n-ascultăi de vorbe goale, și-ai fi zis că eu prin har
și cuvinte măiestrite — lumii i-am adus un dar.
Prin distihuri — Paradisul pogorât-am pre Pământ —
nimeni n-azvârli atâtea mii, semințe de cuvînt.
Mulți nainte-mi semănară vorbe multe să dea spic,
dar deși au fost puzderii, despre ei n-auzi nimic..
Ani, treizeci, pe vechi hârțoage, asudai, an după an,
și în grai parsi trezit-am măreția ta, Iran!
El, stăpînul lumii, dacă n-ar fi neam de-nguste mâini,
m-așeza pe tron, alături, amîndoi să fim stăpâni.
Cum din tată-n fiu nu poartă al coroanei luciu nimb,
nici nu-și poate-aduce-aminte craii cum se poartă-n schimb.
Crai dac-ar fi fost și tatăl lui Mahmud, atunci încăi
însuși era crai, și-n creştet mi-ar fi pus cununi de crai ;
muma craiului, crăiță de-ar fi fost din neam de neam,
astăzi în argint și-n aur pînă la genunchi ședeam.
Dar cum dintr-o viță-aleasă nu se trage cât de cât,
când de-un nume-ales aude, îi și vâră ghiara-n gît.
Palma șahului din „sânge-albastru”, fără de zapis,
strânge nouă peste nouă, trei pe patru (pumn închis).
Ani, treizeci, la epopeea persiană am dat de zor,
o comoară să-mi dea șahul, să n-ajung un cerșetor,
și-ntre frunțile înalte, fruntea să-mi ating de-o stea!
Drept comoara ce de-o viață truda mea o adăsta,
șahul îmi zvârli doar prețul unei cupe de fogha,
din comoara-i, doar de-o bere, asta mi-i răsplata,
vai, și de-aceea-n drum o bere, doar o bere, -atît luai.
O para chioară nu face șahul fără de obraz,
șah ce n-are nici credință, n-are lege, și nici haz!
Dintr-o sclavă n-o să-ți iasă făt de lume lăudat,
chiar de-o fi s-ajungă tat-său cap de șah încoronat.
Capetele celor josnici, ca pe colbul de pe drum,
dacă-l salți, și tragi nădejde de la el, e ca și cum
după capătul frînghiei ce-ai scăpat-o, -alergi, hapsân,
ca și cum pe sub cămașă șarpele-ncălzești la sân.
Chiar când vei sădi-n grădina raiului vreun puiet,
care din pămînt își soarbe mustul lui de-amar oțet
poți să-i torni, în loc de apă, miere dulce și nectar
din pârâul Chold puiandrul leagă rod cu must amar.
Când, ușure, -atingi, în treacăt, chihlimbarul lucitor,
duci o undă de mireasmă pe veșmântu-aromitor;
dar pe-un cărbunar, în treacăt, chiar și dacă-abia-l atingi,
haină se-nnegrește de mangal și de funingi.
Nu te mire că-nrăitul din născare-ți face rău;
nu-ncerca să-i jumuli nopții fulgii beznelor din hău.
Pe născuții-n mârșăvie, când te sprijini, te înșeli;
un harap nu se albește nici c-o mare de-l tot speli.
De la cel din rea sămință binele de-aștepți, gemând,
e ca și când, singur, ochii, ți-i îmbulgări cu pămînt.
Dacă el, stăpînul lumii, de mărire-ar fi fost demn,
ar fi preamărit știința prin al cărții mele-ndemn;
și-ascultând atâtea stihuri răsunându-i în urechi,
despre șahi, cum se purtară, și străbuni, și datini vechi —
mi-ar fi-ntâmpinat dorința, dulce surâzând, blajin,
și pe truda mea de-o viață n-azvîrlea atât venin.
Iată de ce-am scris aceste stihuri grele la auz:
șahul meu să ia aminte, și să afle-acum, mofluz,
ce puternic e cuvântul cu tăișuri și-ascuțimi,
și s-asculte de moșneagul ce-i dă sfaturi din vechimi,
și să nu mai urgisească vrun rapsod cu-obrajii trași,
și cinstindu-se pe sine, -i va cinsti pe-inaintași;
căci, rănită când e lira, își revarsă în șuvoi
vii batjocuri ce-or rămîne până-n Ziua de Apoi!..
.. Gem și lacrimi vărs la tronul lui Allah Cel-prea-Mărit,
pulberi presărând pe capu-mi, strig din pulberi, umilit :
„Doamne, pârjolește-i duhu-n focul vecinicei văpăi,
și învăluie-n lumină robul tău pe drepte căi!..”