Stejar bătrân, sub umbra-ți ne’ntinată
aș vrea să cercetez izvorul vieții mele
și din nămolul umbrelor să scot
smaraldul poeziei.
Arunc în tulburimea apei mreje,
dar le ridic tot goale.
Mai în străfund de tenebrosul mâl
zac nestemate!
Afundă-ți ramul sfânt în pieptul meu,
ah, solitar stejar!
Și lasă-mi în sufletul-urcând
misterele, iubirea-ți foșnitoare!
Tristețea asta de copil va trece,
deja o știu! Iar fericirea
își va lăsa din nou ghirlandele
pe fruntea mea rănită,
deși nicicând aceste mreje n-or pescui
ascunsele smaralde
din trista somnolență ce strălucește-n
străfundul vieții mele.
Transcendentala mea durere
este durerea ta, bătrâne.
La fel ca suferința unor stele
sau ca mâhnirea florii pustiite.
Mi-s lacrimile lunecând prin luturi
și, aidoma rășinii tale,
se scurg pe apele din matca
șerpuind spre noaptea rece.
Așa vom luneca și noi,
eu cu-ale mele pietre prețioase,
iar tu cu ramuri pline de fabuloase
ghinde transparente.
Nu mă lăsa nicicând tristeții mele,
prietene scheletic,
Mai bine zi-mi un cântec vechi din gura ta bătrână, ne’ntinată,
cu slove de pământ întrepătrunse
în melosul albastru.
Mă-ntorc din nou s-arunc acele mreje
peste izvorul vieții mele,
năvoade țesute cu fire de speranță,
goite de poeme,
și scot doar pietre false din mâlul
pasiunii adormite.
Vibrează toată apa din fântână
cu soarele de toamnă
și simt, smulgându-i rădăcina,
cum fuge dinlăuntrul meu stejarul.
Sensul versurilor
Poezia exprimă o căutare profundă a sensului vieții și a frumuseții, reflectând asupra durerii și a efemerității. Dialogul cu stejarul bătrân simbolizează o conexiune cu natura și o căutare a înțelepciunii în fața suferinței.