Federico Garcia Lorca – Sfântul Rafael

I.
Se opreau mașini închise
pe un țărm cu stuf ciulit,
valuri netezeau prin vise
tors roman și dezgolit.
Le absorbea Guadalquivirul
în cristalul său matur,
printre flori stratificate,
printre nori reverberând.
Copilașii țes și cântă
ale lumii întristări
lângă vechile capote
cufundate în obscur.
Dar Córdoba nu tresare
sub misteru-ncețoșat,
chiar dacă ridică umbra
aburi din arhitecturi,
turnul marmurei și-afirmă
subțirimi de străluciri.
Florile de staniu, fine,
își revendică surâsul
din a brizei șerpuire
pe arcada triumfală.
Și în timp ce podu-adie
zece șoapte-a lui Neptun
– traficanții de tutun –
fug prin zidurile sparte.

II.
E un singur pește-n apă,
ce unește două inimi:
Blânda Córdobă de stuf.
Córdob-arhitecturală.
Năzdrăvani cu chip de înger
lângă apă se dezbracă
– ucenici de-ai lui Tobias,
talii c-ale lui Merlin –
peștele să-l necăjească
cu ironice-ntrebări
dacă vrea licori de vin
sau plonjoane-n semilună.
Însă, jucătorul pește
cât și marmura-ngropată,
îi învață echilibrul
solitarelor columne.
Rafael islamizat
de paiete-ntunecate,
în ciocnirile de valuri,
căuta șoapte de leagăn.
*
Este-un singur pește-n apă.
Două Cordobe splendide.
Córdoba ruptă de fluxuri.
Córdoba celestă, slabă.