Nu mai doresc acum decât o mână,
mână rănită dacă-i cu putință.
Nu mai doresc acum decât o mână
de-ar trece nopți o mie, fără pat.
Ar fi un palid crin de var,
ar fi o porumbiță de inimă legată
și paznicul ar fi, ce-n noaptea-acestei treceri
a mea, intrarea lunii ar opri-o.
Nu mai doresc decât această mână
pentru uleiul zilnic și giulgiul alb al agoniei mele.
Nu mai doresc decât această mână
o aripă să am, a morții mele.
Și toate celelalte trec.
Sfială fără nume-acum, perpetuu astru.
Iar restu-i altceva; vânt trist,
în vreme ce fug frunzele în stoluri.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința pentru o singură mână, simbol al alinării și protecției în fața morții și agoniei. Mâna devine un simbol al speranței și al refugiului într-o lume efemeră și tristă.