Din Kitai.
– după Rihaku, secolul 8 al erei noastre -.
Corabia asta-i din lemn de șato, și copastiile
din lemn de magnolie,
Muzicanți cu flaute-n giuvaiericale
și cu cimpoaie de aur
O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta
și vinul nostru
Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe.
Ducem cu noi cântărețe, ne duce șuvoiul apei la vale,
Totuși Sihastrul are nevoie
Drept cal de-un cocostârc galben și toți vâslașii noștri
Ar lua-o pe urma pescărușilor albi sau i-ar călări.
Cu soarele și luna de pe el atârnă
Poemul în proză al lui Kuțu.
Palatul cu terase al lui King So
e-acum doar un deal pleșuv,
Dar eu zgârâi cu tocul pe-acest șlep
Făcând să tremure cele cinci vârfuri de ancoră
Și mă bucur de-aceste cuvinte
ca de bucuria ostroavelor albastre.
(Dacă ar putea gloria dăinui de-a pururi
Atunci apele Hanului ar curge-nspre miazănoapte.).
Am lâncezit în grădina împăratului, în așteptarea
unei porunci ca să scriu!
M-am uitat la iazul balaurului, cu apa
colorată a salcie
Oglindind aidoma obrazul cerului,
Și-am auzit cele o sută de privighetori
cântând fără țel.
Vântul de la soare-răsare aduce culoarea
verde-n ierbile ostrovului de la Yei-șu,
Casa în purpuri și cea stacojie pline-s
de dulceața primăverii.
La miazăzi de iaz vârfurile sălciilor sunt
pe jumătate-albastre și mai albastre,
Ramurile lor se-ncâlcesc în brumă, prefirându-se
pe zidurile de brocart ale palatului.
Lungi lăstari de viță de câte-o sută de picioare
atârnă de pe sculptate balustrade,
Și deasupra sălciilor, măiestre păsări
își cânta una alteia și-ascultă,
Țipând – „Kwan, Kwan”, la vântul timpuriu
și-adulmecându-l.
Vântul se-ncolăcește-ntr-un nor siniliu
și se-ndepărtează.
Adie peste-o mie de porți, peste-o mie de uși
cântec de primăvară.
Iar împăratul este la Ko.
Cinci nori atârnă sus, strălucitori pe cerul de purpură,
Cu platoșă lucitoare, straja-mpărătească
iese din casa aurie,
Împăratu-n careta bătută-n nestemate
se duce să ia seama florilor,
Se duce către Hori să privească la cocostârcii vâslași,
Se-napoiază pe drumul de la stânca Sei,
s-audă privighetorile tinere,
Căci grădinile de la Jo-run pline-s de tinere
privighetori,
Viersul lor se-mpletește cu flautul acesta,
Gușile lor tresaltă-n aceste douăsprezece cimpoaie.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație lirică despre frumusețea naturii, trecerea timpului și efemeritatea gloriei. Naratorul contemplă peisaje idilice și simboluri ale puterii, reflectând asupra contrastului dintre splendoarea prezentă și amintirea trecutului.
