Unde merg domnițele cu părul inele
ce duc pe umeri amforele pline
și pasu-l au așa ușor și sigur;
iar în fundal, deschis printre coline,
un gât de vale, le-așteptând pe ele,
zadarnic stă, sub bolta cea de vie,
cu struguri ce se leagănă-atârnând.
Soarele merge-n sus,
costișe-ntrezărite
fără de pată-s: în blând
minut natura parcă fulgerată
și-arată fericite
făpturile, maică făr-de urgie,
în ușurimi de forme.
Lume ce doarme ori care se mândrește
cu- neclintită fire, cin’ să spună? ,
omule care treci, dă-i tu
ramul cel frumos, rupt din livadă.
Urmează-apoi: în valea care vine
nu-i alternanță de lumini și bezne.
Departe calea ta te-ndrumă lesne,
căci ești prea mort, azil nu ți se-arată:
ține ocolul luat de-a’ tale stele.
Adio deci, inelatele mele,
purtați pe umeri amforele pline.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj idilic, dar în același timp sugerează o călătorie spre moarte sau spre un loc de odihnă eternă. Imaginea domnițelor purtând amfore și a omului care trece, incapabil să găsească azil, accentuează tema inevitabilității și a destinului.