Tot ce-ați știut din mine
a fost doar o spoială,
veșmântul alb ce vine
pe omeneasca noastră nimereală.
Și peste Iance suie
albastru liniștit;
cerul senin se-ncuie-n
sigil pecetluit.
Poate era, ciudată,
în viața mea, schimbare,
aprinsă, în săpare,
brazdă-n veci ne-arătată.
Rămase-această coajă
adevărata-mi fire;
focul ce nu se-nmoaie
a fost pentru mine: neștire.
De-o umbră vedeți că se-aține,
nu-i umbra – atât sunt eu, doar.
Puteare-aș s-o smulg de la mine,
lăsându-v-o-n dar.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea unei identități ascunse sau incomplete, sugerând că ceea ce se vede la suprafață este doar o spoială. Vorbitorul își dezvăluie adevărata natură, un foc interior nestins, și oferă o parte din sine, o umbră, ca un dar.