Aș fi vrut să mă simt aspru și esențial
ca pietrele ce le rostogolești
mâncate de sărătură;
așchie afară de timp, martor
unei voințe reci ce nu-ncetează.
Altfel am fost: am concentrat ce privește
în sine, în ceilalți clocotul
vieții ce fuge – om ce-ncetinește
în fața faptei, pe care nimeni, apoi, n-o distruge.
Am vrut să cunosc răul
ce roade lumea, mica strâmbătură
a unei pârghii ce oprește
mașinăria universal; toate
întâmplările clipei le-am văzut
gata să se desfacă-n prăbușire.
Urmând brazda unei poteci găsii
calea opusă-n inimi, chemarea ei, și poate
îmi trebuia cuțitul ce retează,
mintea care cutează, hotărăște.
Alte cărți mi-erau lipsă
și nu pagina ta, bubuitoare.
Dar nu îmi pare rău: tu tot desfaci
vârtejurile ascunse cu-al tău cânt.
Delirul tău urcă de-acum la aster.
Sensul versurilor
Piesa explorează o introspecție profundă asupra naturii umane și a dorinței de transformare. Vorbitorul își exprimă dorința de a fi mai puternic și mai esențial, dar acceptă în cele din urmă complexitatea vieții și impactul cântecului asupra sa.