5 august 1945.
Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculță, umbra de pe munți coboară
și-ți tot cosește pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!.. Coboară, seară..
Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-orașul leoarcă
de nădușeală, du-te.. Soarele în mare
și-afundă și el răsturnata-i barcă,
din care – sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca niște plante
de arșiță culcate – se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante ….
Printre coline-orașul stă privind …
O mamă e orașul ce privește
și vrea să vadă totul.. Iată unul
din râuri scăpărând; ai zice-un pește
sclipindu-și solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca și celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o școală în șerpuitoru-i fald;
o școală de copii, atâta tot..
dar dimineața când se prind de mână
cântând copiii – râde-ncet și râul
și-ntinerește apa lui bătrână.
Lin își rotește-orașul ochii lungi
ca niște-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Orașului i-s toate cunoscute,
și vrea să știe de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
și râurile-s șapte lungi beteli
de aur moale; nu lipsește una ….
Respiră marea văluri străvezii …
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Orașul stă, privește..
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.
Își șterge fața gânditor pescarul..
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârșite,
în zdrențe și cu tâmplele cărunte..
Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce șiroind ca plânsul, pică-n mare..
Pești de mătase, pești pumnale-albastre,
pești de opal, de vânt, pești lungi de-oțel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt și peștii-i fug din el?..
Stă Hiroshima și privește mută:
pescarul e în apă ca oricând
și ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
și cearcăne-are apa tremurând.
Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind …
și-acum din valuri se ridică luna
și jumătate-omul e de-argint ….
și plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
și se întreabă iarăși Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?.
Nici un cuvânt. Cu marea stând în față
înveți să taci întruna, an de an …
Că ești – oftatul doar îți amintește …
E scump cuvântul pentru cel sărman.
Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniștitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei șoapte.
te-apropie … Acuma ca să vadă,
se-nalță Hiroshima-n raza lunii
și se oprește pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-și mut păunii.
Umbre și oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre și oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.
Bătrânii din aziluri.. se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ținându-se de mâini cum fac copiii
speriați și muți, fără copilărie.
Trist, Hiroshima își întoarce capul.
Umbre și oameni. Oameni înhămați,
trăgându-și ricșele de plumb spre grajduri
pe jumătate morți și dezbrăcați.
Roți ce-amețesc, roți, umbre iuți de roți,
roți de mașini – lung fulger diavolesc
ce-și râd de goana bietului om-cal
și pâinea de la gură i-o răpesc..
Amurgu-și țese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăști pe brânci..
Albastră seară.. Templele lucesc
cu solzi de-aurării și lac roșcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise …
Privește-adânc orașul nemișcat.
Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mișcă … Hiroshima-l vede :
Nici azi bătrânul n-a găsit de muncă!.
Cresc stele-n apă.. Tremură tăcute..
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi..
O transparentă farfurie-i apa
cu mii și mii de boabe de orez.
Vino, -l îndeamnă apa.. Tainic, șoapte
de el doar auzite. Șoapte.. – Vino..
Noapte de august.. ape cu sirene..
Se smulge-ncet bătrânul. – Nu, Lumino,
spre tine-mi trag povara, zi de mâine …
Pași depărtându-se.. om fără vatră..
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeți-vă-acum pe-un prag de piatră!..
Privește către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnați, e-un zeu de fildeș
de lumi făuritor și părăsit..
Se-ntoarnă spre Zeița-Stea. Din pipă
trei nori albaștri-i dă. Tușește-ncet..
E haina-i șah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.
Nisip de oameni curge din uzine..
se trag obloane, scrâșnete de fier..
și negustorul întorcându-și cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer …
Sensul versurilor
Piesa descrie o zi în Hiroshima, concentrându-se pe suferința și sărăcia oamenilor. Imaginile puternice ale pescarului, bătrânilor și muncitorilor reflectă greutățile vieții de zi cu zi și impactul devastator al trecutului asupra prezentului.