Când macii înalță corolele,
însetatele corole spre cer,
din inima lor o șuvișă de sânge țâșnește,
suind, suind la foișorul albastru.
Șuviță de sânge ce a înger aduce,
torna, torna fratre,
către mine întoarce
fața străluce!
S-a întors,
și demon văzui,
un cetățean al iadului,
o, coarnele căprii,
un stâlp, o iudă, un Iago văzui,
sărutând ale cerului cununii,
privindu-mă rău, învăluindu-mă
cu ardoarea lui.
Suna și suna pustia Hecate
și cimbale sunau pe mări înnoptate.
O, macii haotici, fremători,
corole de foc agitând,
nu erau oaspeți de rând,
ci apocalipticii nopții feciori.
Veneau, veneau deșuchiații,
mii, armii, generații.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune sumbră, în care elemente ale naturii se împletesc cu imagini demonice și apocaliptice. Naratorul este martorul unei transformări înfricoșătoare, confruntându-se cu forțe întunecate și prevestiri catastrofale.