În iunie, miezul nopții sună;
Mă bate-un mistic clar de lună.
Un umed, dens, de opiu abur,
Palpită-n cercul ei de aur
Și se prelinge, pic cu pic,
Pe naltul muntelui colnic,
Și cade-n pale muzicale
Întru universala vale.
Un rosmarin plânge pe groapă;
Un crin alunecă pe apă;
Strângând o negură la piept.
Ruina-n pace doarme drept;
Ca Lethe, iată! -ntins sub spume,
Își doarme lacu-n somn anume,
Și nu le-ar da pe-o-ntreaga lume.
Dorm sferele! Cu geamul ei
Deschis spre-a nopții reci scântei,
Irene, cu destinele-i!
O, luminată doamnă, poate
Sta, acest geam deschis în noapte?
Lăsând-se din arbori lin,
Adieri șăgalnice îți vin,
Vrăjite stoluri, rând pe rând,
Trec prin odaie fluturând,
Și-ți fâlfâie pologu-n zbor
Atât de viu, cu-atât fior,
Pe lângă-nchisa pleoapă unde
Dormitul suflet ți se-ascunde,
Ca pe podea și la perete
Scad și cresc palidele spectre!
Oh, scumpă doamnă, nu ți-e teamă?
La ce și ce visezi? Ia seama!
Pe mari venit-ai de departe,
Minune, în această parte!
Ciudată-i floarea ta! Ciudat e
Portul tău, pletele-ți bogate,
Și marea ta singurătate!
Ea doarme! Fie somnul său
Pe cât de lung, atât de greu!
Păzească-o îngerii de rău!
Palat, un altul mai sfânt fie-i,
Și patul – al melancoliei!
Pe Domnu-l rog s-o ție-n vis
Cu ochiul pururi nedeschis,
Pe când vin spectre din abis!
Iubirea-mi doarme! Somnul său
Pe cât de lung, fie de greu!
Lin umble viermii-n jurul său!
Departe, -ntr-o pădure-nvoltă,
Desfacă-se o naltă boltă,
Bolta ce-nchide-adeseori
Aripa negrilor usciori,
Biruitor, pe funerare
Steme ale neamului său mare.
O boltă ascunsă, -ndepărtată,
Pe care-a aruncat în poarta,
Copil jucându-se, o piatră,
Mormânt sonor din care ea
Un sunet nu va mai putea,
De-a pururea și-n veci, să scoată,
Înfiorata fiică-a Sorții!
Ca-n fundul lui horcăiau morții.
Tr. Dan Botta
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă învăluită în mister și melancolie, unde somnul și moartea se împletesc. O figură feminină, cufundată într-un somn adânc, este vegheată de elemente supranaturale și de amintiri ale trecutului.