Pe străzi necunoscute mă duc la întâmplare;
În juru-mi: negru, negru,
Un negru fin și umed ca un adânc de mare.
Arare, la răspântii, vreun felinar ursuz,
Dormind pe-un vârf de poartă,
Cu inima voalată de o tristețe moartă,
Prin care stăpânește odihna – doar amanții
Și șoarecii veghează
Și-n juru-mi: negru, negru.
Dar iată că se rupe o aripă de nor
Și luna bosumflată pe-un fond lăptos apare.
Rămân uimit o clipă, mă taie un fior,
Încep să dau hipnotic din mâini și din picioare,
Și tot mai îndărătnic, mai iute, mai stupid,
Mă învârtesc în stradă – un titirez livid.
Aș vrea să mușc văzduhul, aș vrea să mă-ncăier
Ca umbră, cu tăcerea, cu golul, cu.. Ba nu!
Un neînvins elan
Mă zvârle spre o casă,
M-agăț de un burlan,
Piciorul meu se suie pe trepte moi de aer,
Mai sus, mai sus,
Pe albe-acoperișuri lunaticii se-adună,
Pisicile scandează o arie nebună,
Și-o mână nevăzută aruncă flori din lună.
Sensul versurilor
Piesa descrie o transformare interioară ce are loc într-o noapte misterioasă. Protagonistul, inițial pierdut și melancolic, este cuprins de un elan inexplicabil și se lasă purtat într-o lume onirică, populată de lunaticii și pisici, culminând cu o imagine poetică a lunii aruncând flori.