De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei,
Voinicul bou privește înainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei.
Și parcă-ar vrea să spuie prin cuvinte
Că a rămas el paznicul moșiei,
Căci toți s-au dus în lumea veciniciei,
Iar Lațiul e țară de morminte.
Trec norii, trec, spre asfințit de soare,
Înveșmântând senina lui tăcere
Într-un mister de umbre călătoare.
El pleacă trist să cate mângâiere
Urmând pe jos un lung șir de cucoare
Ce cântă-n zbor o notă de durere.
1890.
Sensul versurilor
Poezia descrie un bou trist într-un peisaj rural, simbol al trecutului și al pierderii. El este paznicul moșiei, martor al trecerii timpului și al dispariției celor dragi, căutând alinare în natură.