Dimitrie Bolintineanu – Visul Lui Ștefan Cel Mare

Visul lui Ștefan cel Mare.
Seara răspândește umbrele-i ușoare.
Și melancolia trece gânditoare.
Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oștire;
Țara-i întristată ca a lui gândire!.
Pe un colț de piatră șade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,.
Negre și bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupra-i cad pătrunzători;.
Cad ca două raze, dulci și călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.
– „Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuși el suspină și s-a îndoit?.
Înțeleg fricosul ce ascuns lovește,
Robul ce sărută jugul ce-l strivește;.
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat!.
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!.
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare țar-a ta va fi! „
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.
Ștefan se deșteaptă, șterge fața sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;.
Iar la focul lunii, când mi se deșteaptă,
Vede-a lui oștire care îl așteaptă.
Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopții le vorbește lor:.
– „Fraților de arme, fala românească!
Dacă o să piară țara părintească,.
Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,.
Cel puțin atuncea piară vitejește
Remușcând toiagul care îl lovește,.
Ca un ager șarpe ce lovit și-nvins,
Caută să muște cel ce l-a atins!.
Astfel e românul, și-n a lui cădere
Cine îl rănește, după dânsul piere!.
Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim! „
Mii de glasuri strigă.. Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;.
Stelele de aur mai cu foc lucesc
Și-n adâncul nopții văile mugesc:.
– „Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim! „