Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii…
Și se făcea că fără voie trăiam acum o viață nouă:
Eram și eu un crin ca dânșii, și-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.
Visând, trăiam cu ei acuma, și-atât de alb eram subt lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alinta șagalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine și caldă inima și bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc și eu pământul.
Când făr’ de veste-o mână pală, mișcându-și umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forțe necunoscute și fatale,
S-a-ntins vrăjmașă să mă frângă, — ș-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniștea odăii tale.
Muream din nou, dar când trudită făcându-ți brațele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu fața calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat ușor subt lună
În căutarea altei forme desăvârșite și eterne.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema transformării și a morții, văzută ca o trecere către o altă formă de existență. Eul liric se identifică cu un crin, apoi este distrus, dar renaște ca o pulbere de aur, căutând o formă eternă.