Miresme dulci plutesc în aer sub bolți umbrite de liane,
Și-i liniște-n gradina toata și pace ca-ntr-o șahastrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie.
Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane.
S-un glas de greier nu s-aude macar sa-nalte imnul vietii,
Sa rupa liniștea țesută în jurul celor ce-au sa moara;
Își face cuib uitarea trista și pacea crește funerara,
Pe unde pasul nu mai calca și nu mai cântă cântareții.
Cu visuri, cu gânduri frumoase, cu fantazia mea, cu viața,
Învins de-o mila nesfârșita as vrea sa-npoporez natura;
Dar bratele îmi cad trudite și muta îmi rămîne gura,
Simțind-nelamurit în mine ca numai liniștea-i mareata.
Un cânt, cât de duios, acuma n-ar fi el oare-o pângarire,
Cînd e atîta armonie în ne-trerupta, sfînta pace?
Gradina e-o poema dulce și, vezi tu, vîntul care tace,
E ca o mîna adormita pe coarda rupt-a unei lire.
Somn bun s-odihnitor, natura, somn bun; cântarilor vietii
Azi pretuiesc tacerea mortii – veni-va altul poate-odata
Ca prin povesti sa te trezeasca spuindu-ti vorba fermecata,
Eu prea sunt trist.. Pe cerul palid s-aprind iar zorii diminetii.
Si-n mintea mea ca într-un templu în care-au plîns dureri profane,
Se face liniște și pace pe-ncetul ca-ntr-o șahastrie
În care-ar fi murit viața învinsă de melancolie,
Și unde numai trandafirii mai cern petale diafane.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie profundă, unde natura pare să se afle într-un somn etern, învinsă de tristețe. Vorbitorul își exprimă dorința de a revigora natura, dar se simte copleșit de liniștea morții, acceptând-o ca pe o stare superioară.