Dante Alighieri – Infernul

Cercul al doilea. Judecătorul Infernului: Minos. Păcătoșii din
dragoste. Francesca da Rimini și Paolo Malatesta.
Povestea lor de dragoste și de moarte.
Din primul brâu am coborât astfel
în cel de-al doilea, ce mai strâmt rotește,
dar chin mai mare adăpostește-n el.
Acolo-n prag stă Minos și rânjește, greșeala cată, iar apoi, turbat, precum își-nvârte coada lui, menește.
Ajuns în fața-i, duhul blestemat de-a fir-a-păr greșala-n văz și-aruncă, iar el, ce-i priceput întru păcat,
i-alege loc în iad și-i dă poruncă de câte ori cu coada-ncinge laț, atâtea brâuri să scoboare-n stâncă;
în fața-i veșnic mulți sunt adunați și rând pe rând ajung la sorocire, grăiesc, aud și-n fund sunt aruncați.
„O, tu, ce calci lăcașul de mâhnire, strigă spre mine gros, când mă zări, curmându-și silnic crunta lui menire,
au cui te-ncrezi? Ferește-ți pașii aci! Să nu te-nșele pragul larg. Păzea!” și-atunci maestrul: „Minos, nu răcni!
Nu pune-opreliști tu în calea sa; aceasta-i vrerea-n ceruri sus; s-o-ndure se cade omul. Alta nu-ntreba.”

Simțeam acum vuind ca o pădure scrâșniri și geamăt strânse dimpreună, ce se roteau prin tainițele sure,
pe unde-n veci nici soare nu-i, nici lună și-ntreg văzduhu-ntărâtat tresare și muge surd ca marea pe furtună.
Drăcescul iureș care-n veci nu moare pe morți îi poartă-n voia lui, orbește, și crunt îi zbate-n apriga vâltoare.
Iar când vântoasa-i smulge și-o pornește, țâșnesc strigări și vaier lung pe vale și blesteme spre cel ce zămisleşte.
Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiți cei ce-au robit în gând puterea minții poftelor carnale.
Și cum pe-aripi se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel și ei se lasă duși de vânt,
în sus, în jos, de-a valma, fără stare, și-n veci sunt puși să se-nfășoare-n caier, și-n veci sortiți să geamă și să zboare.
Și cum cocorii-și cântă jalea-n vaier
și stolul lor o dâră lungă-nscrie,
la fel văzui venind plângând prin aer
un șir prelung purtat de vijelie și-am întrebat: „Maestre, cine-s oare cei osândiți de noaptea plumburie?”
„Cea pusă-n fruntea celorlalți să zboare pe lume-a fost împărăteasă-odată, răspunse el, și-a stăpânit popoare;
dar într-atât de pofte subjugată, încât desfrâu-îl consfinți pe lume ca nu cumva să fie defăimată.
Semiramida-i ea și-n cărți se spune că-i fu lui Nin femeie și c-a stat pe unde azi sultanul țări supune.
Din dragostea cealaltă și-a curmat al vieții fir și și-a-nșelat bărbatul; cu ele stă și Cleopatra-n sfat,
și stă Elena, ce-a iscat turbatul război purtat atâta vreme-n van, și-n luptă mort, Ahile, neînfricatul.
Privește către Paris și Tristan.” Și rând pe rând îmi arătă jelirea acelor frânți de-al dragostei elan.
Ci, ascultând cum deapănă-amintirea de cavaleri și doamne de-altădată, mă-nvinse mila mai să-mi pierd simțirea
și-am zis: „Poete, -aș agrăi din ceată pe-aceia doi ce strânși la zbor se-mbie și ca și fulgul de ușori se-arată.”
„Aproape, spuse, când vor fi să fie, pe dragostea ce le-a săpat mormântul îi roagă să se-apropie și-au să vie.”
Abia-i împinse-n preajma noastră vântul și-am zis : „Grăiți, de nu vă-mpinge zorul, o, inimi frânte, și vi-e dat cuvântul.”
Precum hulubii, când îi mână dorul de cuibul dulce, -ntind aripi ușoare și-aceeași vrere le grăbește zborul,
așa și ei spre noi, din ceata-n care Didona stă, prin iureșu-nvrăjbit, atât foc pusesem în strigare.
„O suflet bun și nobil ce-ai trudit s-ajungi aici, noi, ce pământu-odată cu-al nostru sânge-n lume-am înroșit,
de nu ne-ar fi vrăjmaș cerescul tată, noi l-am ruga să-ți deie moarte-ușoară, căci milă ai de soarta ce ni-e dată.
De vrei s-asculți povestea noastră-amară ori să ne-ntrebi, te-om asculta și-om spune, până ce vântul nu se-ndeamnă iară.
Cetatea-n care m-am născut pe lume pe țărm adastă unde Padul moare cu-ai săi, și apa și-o revarsă-n spume.
Iubirea care-n cei aleși tresare
îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă
în chip ce și-azi, când mi-amintesc, mă doare.
Iubirea care pe iubiți nu-i iartă de chipu-i drag pe veci m-a-nlănțuit, încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
Iubirea-aceeași moarte ne-a sortit: străfund de iad pe ucigaș l-așteaptă.” Astfel grăi. Și cum ședeam mâhnit
de-a lor osândă tălmăcită-n faptă, lăsai obrazu-n jos, către pământ, pân’ ce Virgil: „Ce ai?” rosti în șoaptă.
Târziu, când glasu-mi se rosti-n cuvânt: „O, câte vise și ce dor de viață i-a-mpins, grăii, pe aceștia spre mormânt!”
Și-ntors spre ei: „Francesca-am spus, pe faţă îmi aștern lacrimi dorul tău și chinul; ci spune-mi tu, pe când erați în viață
și încă dulce vă era suspinul,
cum de v-ați prins în mreaja de ispite
și dragostei i-ați cunoscut veninul?”
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât – răspunse-n lacrimi și păli – să-ți amintești de clipe fericite.
Și-o știe domnul tău. Dar de mă-mbii să-ți spun dorința cum ne-a-nvins treptat, suspin și grai rostind voi împleti.
Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot iubirea; singuri eram și fără de păcat.
Adesea-n taină ne-am surprins privirea și-același gând obrajii ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simțirea.
Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot, acesta ce mi-e veci nedespărțit
mă sărută și-un freamăt era tot; de-atunci nicicând n-am mai citit ‘nainte căci pentru noi fu cartea Galeot.”
Și-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel’lalt plângea, astfel încât, dovadă că-mi frânse mila grai și simțăminte,
căzui cum numai morții pot să cadă.