Era copac odată și-a căzut
Când vijelii pornite din senin
L-au doborât, scutindu-l de un chin
Ce-n seva lui creștea și-ar fi crescut
Atât cât să-l cuprindă pe deplin.
Nu mai avea putere-n trunchiul său,
Iar frunzele, pe ramuri, sufereau
Simțindu-i gânduri care le dureau,
Căci el știa că le va fi călău
Și nu acel pe care îl știau.
Nimic în jur să-i vină-n ajutor –
Doar alți copaci în chinuri, printre stânci
Căzute și părând că merg pe brânci
Spre muntele de care le e dor
Ori înspre hăuri negre și adânci.
Și-a îndreptat nădejdea către cer,
Rugându-l să nu fie supărat
Că-i cere să comită un păcat,
Dar el nu vrea să vadă cum îi pier
Acelea ce din ramul lui au dat.
… Iar cerul, milostiv, l-a ascultat.
Daniel Vișan-Dimitriu
(13 iun. 2022, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Un copac bătrân, incapabil să mai susțină viața, cere cerului să-l lase să moară pentru a scuti ramurile tinere de suferință. Este o poveste despre sacrificiu și acceptarea sfârșitului inevitabil.