Și-a-nceput să plouă dintr-odată,
Iar noaptea neagră vălul și-a întins
Pe-o lume de lumină-abandonată,
Cu stele ce sclipirile și-au stins.
Și s-a făcut atât de frig afară
Și-n cerurile ce plângeau în noi,
Încât și sufletele-au început să ceară
Seninul de-altădată, înapoi.
Te-am căutat c-o tainică lumină
Și te-am găsit zâmbind spre-acele flori
Ce-nalță amintirea din ruină
Și-n suflete crează noi fiori.
Ne-mbrățișăm sub cer lipsit de vină,
Albastru și tomnatic, fără nori.
Sensul versurilor
Poezia descrie o stare melancolică, evocată de venirea toamnei și de amintiri. În mijlocul acestei melancolii, se regăsește o rază de speranță și iubire, simbolizată de reîntâlnirea cu persoana dragă.