Pe umeri îi apasă înc-o toamnă
Cu zile care par că îl îndeamnă
Să recunoască focul și ce-nseamnă.
Nu cel ce-a fost odată, cel din vremuri
Cu nopțile încununând tandemuri,
Ci focul-foc, ce-l faci să nu mai tremuri.
Acela-nconjurat cu brâu de piatră,
Ori se ațâță noaptea într-o vatră
Când, înspre Lună, câte-un câine latră.
Privește focul sinelui și-ntreabă:
– Tu, ce mă arzi silabă cu silabă,
E timpul meu poemul scris în grabă?
De ce îl simt acum atât de rece?
Și toamna-i anotimp și se petrece
Ca visul care n-ai mai vrea să plece.
Știu că mai arzi în mine, știu ce-nseamnă
Când frunza căzătoare mă îndeamnă
Să scriu poemul focului de toamnă.
Daniel Vișan-Dimitriu
(24 nov. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Piesa explorează introspecția și acceptarea schimbărilor odată cu venirea toamnei. Focul, ca simbol, reprezintă atât distrugerea, cât și căldura interioară, iar poetul se confruntă cu efemeritatea timpului și cu necesitatea de a da sens experiențelor trăite.