Mi-aș lega de cer privirea
și-ntinzând spre el o mână,
l-aș ruga să îmi rămână
mai senin decât sunt eu
când, prin frunze disperate,
umblă zvon de vin și pleacă,
ori de ce n-ar vrea să facă,
dar o fac și-o fac mereu.
Cad, căzutele, în brațe
de licheni înfipți în luturi
și-n suspinele de fluturi
care-ar mai zbura cumva,
zvârcolindu-se în toamnă,
poate-poate aripi mute
s-ar deschide spre căzute,
zborul mort a le-ajuta.
Verzile de altădată,
cad și nu mai pot să plece
vântul zării să-l înece,
pe sub garduri și uluce,
cu ghirlande cum cei vii
mai așează pe morminte
lângă unele cuvinte
care-ncep să le usuce.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și acceptare a morții, folosind imagini din natură pentru a ilustra decăderea și pierderea. Vorbește despre acceptarea finalului și despre frumusețea tristă a inevitabilului.