Se-adună-ncet, ieșind din vremea lor,
atâtea frunze ce-au zâmbit cândva,
atunci când, nevăzut, amețitor,
un vânt le mângâia, le mângâia.
Și cad șuvoi ca niște amintiri
pe-o masă plină încă de povești,
oprindu-se din slabele rotiri
c-un foșnet ca o șoaptă: „Cine ești?”.
– Sunt toamna voastră, toamna tuturor,
un pas amăgitor spre iarna grea
cu albul rece singurul decor
pe care peste voi îl veți vedea.
Priviți acum în jur, e prea frumos!
Ce vă aduc în dar e un pastel
plin de culoarea voastră, cânt duios
cu care vă alint ca menestrel.
Se liniștesc. Pe-o masă, lângă lac,
amestecate cu povești ce dor,
foșnesc o amintire, apoi tac.
Pastelul, pentru ele-i incolor.
Sensul versurilor
Piesa descrie melancolia toamnei și trecerea timpului, personificate prin căderea frunzelor. Toamna este văzută ca un pastel colorat, dar și ca un preludiu al iernii reci, un moment de frumusețe efemeră înainte de dispariție.