Acolo unde munții se oglindesc în ape
Și cerul se-nvelește-n culori de asfințit,
Se-ntinde o pădure mai greu de întâlnit,
Ce ține-ascunse taine, sub rădăcini ca trape.
Să poți ajunge-acolo, e greu, e aventură,
Dar ca să poți pătrunde în lumea de sub ea
E sigur o minune, căci nu poți încerca
Pătrunderea în forță prin vreo deschizătură.
Sunt zile-n care cerul se-așterne peste ramuri
Și verdele-i albastru, și-n frunze ard tăceri
Pe care nici chiar vântul ce-aduce noi plăceri
Nu poate să le curme cu aripi drept balsamuri.
Sunt nopți în care ceața și murmurul de stele
Se-abat în lumea-ceea și-ncearcă a afla,
Din tainele ce-ascunde, doar una de-ar putea,
Dar e cu neputință: sunt gândurile mele.
Iar totul se ascunde când pleoapele-mi se lasă
Acoperind izvorul pădurii din străfund
Cu rădăcini de arbori, sub care îmi ascund
O lume-a mea de gânduri, adâncă și retrasă.
Daniel Vișan-Dimitriu
(18 oct. 2022, Craiova)
Sensul versurilor
Piesa descrie o pădure misterioasă, ascunsă adânc, ca o metaforă pentru lumea interioară a gândurilor și sentimentelor. Pădurea devine un loc de refugiu și introspecție, protejat de influențele exterioare.