Lacrimile iernii se presară-n lume
Într-un dans frenetic, înălbind poteci
Fără să aleagă, făr-un scop anume,
Fără să întrebe-n rece de le-ntreci.
Fiecare-n parte se preface-n stea,
Suflet… are gerul, flăcări înghețate –
Brațele-ascuțite ce-ar putea-nțepa
Ochiul ce privește spre eternitate.
Frumusețea rece pare să se teamă
Doar de efemerul stelelor ce cad…
Au culoarea altfel. Albul de năframă
Le e scut la gândul focului de Iad.
Unui fulg îi pare drumul prea abrupt
Și ar vrea o clipă să se odihnească…
Mi-aș întinde-o mână înspre zboru-i rupt,
Dar n-aș vrea căldura ei să îl topească.
Daniel Vișan-Dimitriu
(4 dec. 2021, Vol. “Aripi de azur”)
Sensul versurilor
Poezia descrie frumusețea rece și efemeră a iernii, personificând fulgii de nea și reflectând asupra fragilității și a dorinței de a proteja această frumusețe trecătoare. Vorbește despre teama de dispariție și despre delicatețea clipei.