Plutește,
Iar prin vele nebunii se ascund
De ochi ce-n veșnicie aruncă raze reci
Din arcuri zămislite
În haosul profund
Prin îndoirea-n jarul
A mii și mii de veci.
Atârnă
De-o frânghie, c-un rictus fericit,
Eroul din Ithaca ce s-ar fi vrut ‘napoi
La buna Penenelopă,
Dar pieptu-i dezvelit
Arată ascuțimea
Suveicii de război.
Nebunii
De prin valuri, mai strigă-n cer, la sfinți,
Că-s bonaparți și hitleri, adami, vestiții regi,
Vlăstarii-acelor îngeri
Căzuți, dar mai cuminți
Decât plutind pe ceruri
Cu mințile întregi.
La cârmă,
Cu privirea proptită în stihii,
Se-ncruntă și se-ndeamnă prin valuri ca un zeu
Un muritor ce-așteaptă
Ca lumea celor vii
Să-ngăduie nebunii
Cu căpitanul … eu.
Daniel Vișan-Dimitriu
(5 ian. 2019, Vol. “Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea nebuniei ca o formă de eliberare de constrângerile societății și ale rațiunii. Nebunii de pe corabie, conduși de un căpitan-muritor, reprezintă o lume inversată, unde cei considerați nebuni sunt, poate, mai înțelepți decât cei cu mințile "întregi".