E-nchis castelul tău, sunt zăbrelite
Ferestre, turnuri, uși de altădat’,
Iar zidurile sale sunt umbrite
Și-ți pare-acum că s-au mai înălțat.
Privești, aștepți.. E-o liniște adâncă
Și o răceală-n zidurile vechi..
Nu e castelul tău, e doar o stâncă,
O dăltuire-a zeilor străvechi.
Nu poate fi același, nu-i posibil!
Să fie el? Nu-i frumusețea lui!
Ce s-a-ntâmplat, ce-a fost așa teribil?
Cum poți, ce ai în suflet, să răpui?.
Îl simți, e-același, încă locuibil,
Castelul tău.. castelul nimănui.
Daniel Vișan-Dimitriu
(31 aug. 2017, Vol. “Călător prin gânduri”)
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de pierdere și dezolare față de un loc care odată era familiar și plin de viață. Acum, castelul este perceput ca o ruină, un simbol al trecerii timpului și al transformărilor interioare.