I
Norocul tău în resemnare,
că nu te naști de două ori.
Paloarea umbrei migratoare
Spuneai că vine de la mori.
Odihna ta, în versul strâns
Ca moartea ocrotind pe criști
În ochii părăsiți de plâns
Și de părerea că exiști.
II
Se va-ntâmpla târziu un foc
Pe care apele-l vor stinge-n
Neliniștea acestui loc,
Și vom pluti printre funingeni,
Și nici atunci nu ne vom pierde,
Străini cum ne-am născut, și orbi,
Vom sta închiși în iarna verde
Cu nervii asurziți de corbi.
III
Printre răniți suferitori
Vânați de vrednicii lor sorți,
Te uiți la clipe ca la nori
Și ca la duhul celor morți.
În cerul lacrimei răsfrânt
Crezi ca soldatul fără za.
Dacă te plângi că ești pământ,
Ție pământ ți se va da.
Sensul versurilor
The poem reflects on the acceptance of fate, the inevitability of death, and the feeling of alienation. It explores the transient nature of life and the human condition, suggesting a sense of resignation and a search for meaning in a world filled with suffering.