De câte să scutur din clopoței, râzând,
Și să-ți sărut obrazul ursuz, caricatură?
Spre-a-mi săgeta idealul, cu mistica-i natură,
Din tolba-mi câte suliți voi mai avea de frânt?
Da, spiritele noastre vor complota oricând
Și vom dărâma cu sigur nu doar o armatură
Până-a nu da cu ochii de marea Creatură.
Cu pofta-i infernală, suspin în noi iscând.
Unii nu știu ce Idol îi poartă și cășună,
Dar sculptorii aceștia damnați, stigmatizați,
Ce merg izbindu-și pieptul și fruntea cu nesaț,
Mai speră, tenebroasă și stranie fortună,
Ca Moartea, preschimbată-ntr-un soare arzător
Să risipească floarea din creierele lor.
Sensul versurilor
Piesa explorează lupta artistului cu idealurile, deziluziile și inevitabilitatea morții. Artistul caută o transcendență, o eliberare de chinurile creației, sperând că moartea va aduce o formă de iluminare sau pace.