Ți-s ochii osteniți, iubită!
Închide-i, și pe-adâncul pat
Rămâi culcată, toropită,
Cum desfătarea te-a lăsat.
Havuzul murmură afară
Zi, noapte, și-mprumută glas
Iubirii care-n astă seară
M-a prins în dulcele-i extaz.
Clarul snop defoaie
Mii de flori,
Phoebe le înmoaie
În culori,
Lacrimi ca o ploaie –
Stropi sonori.
Asa și duhul tău, văpaie
De pătimașe fulgerări,
Cutezător o cale-și taie
Spre vaste și vrăjite zări.
Apoi, astâmpărată undă,
Ca un izvor care-a scăzut
În inimă mi se cufundă
Pe povârnișul nevăzut.
Clarul snop defoaie
Mii de flori,
Phoebe le înmoaie
În culori,
Lacrimi ca o ploaie –
Stropi sonori.
O, tu, care-mi răsai divină
În noapte, dulce mi-e-n auz
Să simt, la sânu-ți, cum suspină
Eterna șoaptă din havuz!
Foșniri de arbori, noapte, bură
Ce sună, luna ce colinzi,
Melancolia voastră pură
Încheagă dragostei oglinzi.
Clarul snop defoaie
Mii de flori,
Phoebe le înmoaie
În culori,
Lacrimi ca o ploaie –
Stropi sonori.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă romantică nocturnă, unde iubirea și natura se împletesc într-o atmosferă melancolică. Havuzul devine un simbol al eternității sentimentelor și al frumuseții efemere.