Muritori, sunt frumoasă! un vis împietrit,
Sânul meu, unde toți au jelit cu regret
E făcut să inspire un amor de poet
Ca materia, mut și etern, infinit.
Eu tronez în azur ca un sfinx nepătruns
Unesc inima pură cu a lebedei nea;
Și urăsc tot ce linii din loc va mișca,
Niciodată n-am râs, niciodată n-am plâns.
Iar poeții, văzând cum mă-ngâmf tot mereu
Luând model de la orice edificiu măreț,
Zi de zi, an de an, cerceta-vor din greu;
Fiindcă eu, să vrăjesc orice-amant nătăfleț,
Am oglinzi ce fac totul să pară frumos:
Ochii mei, mari și veșnici, cu aspect luminos!
Sensul versurilor
Piesa explorează frumusețea ca o forță imuabilă și eternă, capabilă să inspire poeți și să captiveze privitori. Frumusețea este prezentată ca un ideal distant și rece, dar și ca o sursă de fascinație și admirație perpetuă. Ea reflectă o imagine idealizată, dar inaccesibilă.