Bate un vânt de vară prin odăile mele.
Tu pleci și vii
fără să te fixezi,
plantă călătoare având rădăcinile
în apa lui
Heraclit,
în care toate ale lumii se scufundă
și numai absența semnifică
sau poate plecarea însăși este pentru tine
Ființă
mai plină decât piatra, mai statornică în nestatornicia ei
decât piramidele,
tu pleci și mie nu-mi rămâne altceva
decât vântul stârnit de aripile tale,
care îmi întețește apa sufletului până la țipăt.
și țipătului îi dau foc
și mă ridic
din cenușa lui
ca o reversibilă pasăre și spun:
tot astfel e gândirea mea: ochi de pasăre în întunericul
flăcărilor oglindă acoperită ca să nu se vadă pe sine moartea, îmi acopăr fața cu palmele și mă gândesc din nou la tine și la filosoful antic și religia lui de demult care lăuda golul dintre spițele roții strânse-n butuc
și golul ulciorului mai neprețuit decât lutul care-l înconjoară
și golul care arde noaptea în gâtlejul privighetorii.
Așa sunt eu: un gol în inima timpului, un ulcior pe care începând de azi niciun cântec de ziuă nu mai poate să-l umple.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de absență și dorința după o persoană care pleacă mereu. Vorbitorul se compară cu un gol, un recipient care nu mai poate fi umplut, reflectând asupra naturii efemere a existenței și a impactului pierderii.