E vară, plec de-acum. Dar mă-ntâlnesc mereu
al serilor mânuțe ascultătoare
sosești evlavioasă; îmbătrânită tare;
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.
Vară! Prin balcoanele mele vei trece
cu mari mătănii de-ametist și aur,
ca un episcop trist ce-ar fi venit
din depărtări, să caute, să binecuvânteze
inele rupte mirilor defuncți.
Eu, Vară, plec de-acum. Departe, prin septembrie
o roză e a mea; ți-o încredințez anume;
agheazmă să împrăștii pe toate ale sale
zile de păcat și de îngropăciune.
Dacă, de-atâta plâns, mausoleul
va-naripa și piatra cu raza de credință
tu glasul ți-l înalță în predică, și-i cere
lui Dumnezeu s-o țină veșnic moartă.
Se va petrece totul mai târziu
nu vei găsi pe nimeni în sufletul meu.
Și nu mai plânge, Vară. În brazda ce se cască
se ofilește-o roză, dar ea o să renască.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o despărțire melancolică de vară, simbolizând trecerea timpului și apropierea de final. Vorbitorul își ia rămas bun, încredințând o roză (simbol al vieții) și sperând într-o renaștere, chiar și după moarte.