Cesar Vallejo – Mai

Domesticul fum, în zori, își descântă
pe miriști mirosu’;
băcița găteje adună și cântă,
strigând aleluia!
Roșiatic și roșu.
Abur de cuhnă, dejun pregătit
de fluturi în astă-auroră vitează.
Luceafărul ultim, ce pleacă grăbit,
o bea și, deja, l-amețește dulceața;
Lunaticul puști tânjind dimineața
pe-un colț de crepuscul visează.
Sunt pofte aprinse pentru masa de prânz,
să bei din pârâu, să fugi să te-ascunzi!
Să fluturi cu fumul pe bolta înaltă;
și toamnei, pe vânt, să-i fii un desfrâu,
căutând câte-o Ruth divină, curată,
ce-și lasă fiorul blândeții-nspicate
sub mirul ebraic din lanul de grâu!.
Pe umăr, cuminte, o coasă zurlie,
hectarele – semn de trufie,
la Irichugo merge țăranul, sub crug.
Și-n fiecare braț ce seamănă c-un jug
se-nvâltorează feroasa-i sevă palpitând,
ce în sforțarea creatoare scânteiază,
precum un tragic diamant smuls din pământ,
prin porii mâinii veșnic trează,
ce n-a bizantinizat mănușa, încă.
Sub verzi arini un arc se conturează
– o cruciadă de fructe-n metastază!.
O tânără ce-și plânge
doinita limbă-n zori de sânge,
culege – o, Venus cea sărmană! –
crudace lemne-nmiresmate
cu brațele ei nude și bărbate,
sculptate în aramă.
În timp ce o vițea,
înnebunită de cățea,
pe pantele cutezătoare
fuge, dând zilei roditoare
un imn vergilian, smuls din talanga sa!.
În fața unui coviltir,
bunicul indian fumează;
și-n muntele-amurg de trandafir,
altarul primitiv se tămâiază
cu-aromă de tabaco.
Așa apare fantasticul respir
al epopeicului huaco,
aroma mitică din lotușii de-aramă,
albastrul fir ce suflete destramă!.