Pe albastra mare,
limpede și clară,
apăruse mortul
azi dimineață.
Călărind pe valuri,
îmbrăcat în spume,
vine fără vlagă,
vine fără nume.
Răsărindul soare,
printr-a mării vrajă,
vede călătorul
lunecând spre plajă.
Fără ochi, nici gură,
vine de departe.
Apele-l dădură
dincolo de moarte.
Zi și noapte-ntruna
pribegise dânsul
pe cărări sărate,
cum îi numai plânsul.
Unduiau pe valul
groazelor acele
trupușoru-i firav
și-ncălțări prea grele.
Dănțuind întruna,
fără de hodină,
apucat-au mortul
în mormânt de arină.
Negura și apa
ce pe morți îi poartă
mai ușoare sunt ca
omeneasca soartă.
Marea schimbătoare
și necunoscută
trec cu-ndemânare,
oarbă și tăcută.
Când ajunge mortul
mort a doua oară,
îl împinge marea
strâmb și gol afară.
Liniștit ca peștii
zărilor tihnite,
peptul lui îi țapăn,
goale-a lui orbite.
Firicel de sânge
îi brăzdează rostul.
Alte semne n-are.
Cine să fi fostul?
Îl privea cu milă
de pe mal tăt natul.
Cine-i oare? Marea
rău mi l-au stricatu.
Cum făcu-mi-l muma
dispărea în ceață…
Încălțarea-i numa
lua cu el din viață.
Sensul versurilor
Piesa descrie descoperirea trupului unui om înecat pe plajă. Versurile explorează misterul identității sale și soarta tragică, sugerând o meditație asupra morții și a puterii implacabile a mării.