Acest peisaj? Nu există. Există spațiul
vacant, de semănat
cu un peisaj retrospectiv.
Prezența munților, a arborilor imbatibas,
a izvoarelor, ce prezență?
Totul e mai târziu.
După douăzeci de ani, ca în drame.
Pentru moment, văzul nu vede; văzul culege
firișoare de drum, de orizont,
și nici nu-și dă seama că le culege
pentru ca într-o zi să țeasă din ele tapiserii
care sunt fotografii
ale imperceptibilului ținut vizitat.
Peisajul urmează să fie. Acum e ceva alb
ce se vopsește în verde, maro, gri cenușiu,
dar culoarea nu prinde pe suprafețe,
nu modelează. Piatra e numai piatră
în târzia ei coacere.
Iar apa acestui izvor
nu udă trupul gol:
o să-l ude mai târziu.
Apa este un proiect de a trăi.
Deschid poarta. Scârțâie. Indiferentă.
E o vacă-tăcere. Nici măcar n-o privesc.
Cândva într-o zi această tăcere-vacă, acest scârțâit
vor pulsa în mine, perfect,
existând din față,
din spate, din profil,
absolut tangibile. Cineva întreabă alături:
ce-i cu tine?
N-am nimic,
decât zgomotul poartă, vaca silențioasă.
Peisaj, ținut
alcătuit din gânduri de peisaje,
în creativa distanță spațiutimp,
pe marginea gravurilor, a documentelor
atunci când lucrurile există cu violență
mai mult decât existăm noi: ele ne populează
și ne privesc, ne fixează. Contemplați,
upuși, noi suntem pășunea lor,
suntem peisajul peisajului.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că peisajul nu este doar ceea ce vedem, ci și o construcție a memoriei și a gândurilor noastre. Noi, ca observatori, devenim parte a peisajului, fiind conturați de el.