Logodnă-n seară cu luceferi grei
De muzicală unduire;
Crai nou pecetluind polei
Pe-mbrățișarea noastră, fără de umbrire.
În miez de noapte, liniștea fu dangăt pur
De harfe și desăvârșiri astrale;
Planetele rotiră împrejur
Adâncă despletire de petale.
Când sufletul sublim mi s-a deschis
Și mâna ta a prelungit smerenii,
Și trupul fu un paradis
În care porumbei cântară denii.
Ridic acuma brațele și le-mpreun,
Din nou în evocarea albăstrie;
Cu amintirea mâinilor să sun
Aceleași ceruri de înaltă bucurie.
Să fii așa cum seara aceea mi te-a-nchis, în gravă armonie de planete;
Iar amintirea fie-un paradis
Cu clopote de învieri încete.
Iar tu să crești în cercuri mari, undinde
Pe larguri de singurătăți.
Ci trecerea să fie zborul lin de
Eternitate în eternități.
Sensul versurilor
Piesa descrie o legătură profundă și spirituală între două persoane, văzută ca o armonie cosmică. Iubirea lor este transpusă într-un cadru natural și etern, plin de simboluri astrale și religioase.