E iarnă, urlă crivăț; în vatră-i foc sărac;
Și ninge, ninge, ninge; ca-ntr-un sfârșit de veac,
natura-și dă solemnă agonicul răsuflet,
și-atâta somn și moarte și-atâta alb e-n suflet,
de parcă ninge-ntr-însul necontenit de-un veac.
De frig te-nghemi, și-o raclă îți pare-odaia toată;
de prin hogeaguri fumul se-ncercuiește roată
și ciori ca de funingeni așteapt-un hoit trântit;
și gândurile pleacă în stol funinginit,
ca ciorile ce, negre, dau peste-ntinderi roată.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal sumbru, plin de frig și moarte, reflectând o stare interioară de tristețe și singurătate. Natura agonizează, iar sufletul este copleșit de un sentiment de sfârșit și de un alb rece, ca o iarnă eternă.