Încet, meditând.
Omul ajunge, în sfârșit,
la un șes trist, nisipos, ud,
privește visând, dă din cap,
cuminte, rămânând zălud.
Așa aș dori să privesc,
alene, fără păcală.
Susur lucios de topor,
cu frunza de plop se joacă.
Inima-mi stă pe nimic,
cu trup tremurat, e mută,
lin, adunându-se în jur
stelele, și se uită.
În cer, ca fierul….
În cer, ca fierul, se-nvârte
dinamul lăcuit, rece.
Oh, constelații line!
În gură-mi cuvânt sclipește –.
În mine trecutul cade,
ca bolidul prin cosmos, tăcut.
S-apune timpul mut, albastru.
Sabia sclipește: părul –.
Mustața, ca omida plină,
se-ntinde pe gura fără gust.
Inima-n chin, glasul răcit.
Dar, cui aș putea să spun –
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de deznădejde și melancolie. Naratorul reflectă asupra trecutului și a prezentului, simțindu-se pierdut și incapabil să comunice durerea sa.