Eu vin din țara unde autohton e doar Orfeu,
străin, am aruncat noi umbre și valuri peste numere și tăceri,
am scufundat sub palme fântâni,
cu mâini întinse chemat-am haosul de sub rană,
cu părul și cu fruntea am atins poteci lichide ca o cană,
sărutat de mine sunetul se surpă în deal,
preschimbătoare străfunduri, oceanul începe-n adâncul unei guri cu buzele încă strânse,
peisaj lunar înverzit ca jocul cu fundalul lichid al cuvintelor scufundate și ninse,
un sărut adânc plonjează-n abis,
undele tăcerii sunt sfoara uterină pierdută de embrionul din vis,
oul orb doarme pe cărare pe când văile sunt valuri de buze,
turme ciudate ca norii adânc de albi dintr-un cer de ventuze exersează proverbe cu capul plecat,
cât de straniu-și lunecă marea străfundul și valul când, urcând dealul, mă rătăcesc în pădure,
și cum stau ca niște ouă cu coaja fără privire ochii cu aura morții în strădesimea materiei,
când sfătos-înțelepțește moș infernul scoate din scoică, de sămânță, paralogismul nesfârșit al periei.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de moarte, transformare și conexiunea cu natura, folosind un limbaj poetic și metaforic. Versurile creează o atmosferă mistică și contemplativă, invitând la introspecție asupra condiției umane și a misterelor existenței.