Ara Alexandru Șișmanian – Ondinele Înotau în Acvariu

Asfaltul îmi povestea pașii ca o singurătate cu grote de orgă • copacul cu scoarța de lacrimi creștea-n mine – creștea undeva pe insula ochiului orb din mine • creștea din ocean • singurătatea mea pleca la avis, jucându-se – pleca la labirint și, cu oglindă, la minotaur • cu tălpile povestite sub stele de fereastra ei zburătoare • singurătatea mea se apropia de ea însăși într-un aerostat dintr-o lacrimă • se apropia de peștera roșie – de sfera aceea de durere și sânge – sub soarele albastru unde-și aveau cuibul atâtea dispariții de păsări • ce e drept – lângă piscina de melancolie cu cheie – o cheie foarte mare și foarte labirintică • unde culoarele și meandrele te pierdeau cu o extremă ușurință • pe țărmul ei misterios – devastat de înoturile înecaților – creștea o salcie roșie – cu fulgi parfumați și rădăcini cântătoare • o salcie ce se putea preschimba într-o fată neînchipuit de frumoasă – cu frumusețea cosită din avis de luceferi • salcia înota în piscină până la capătul lumilor – până la rana de la începutul lumii dintâi • înota până se îneca – și atunci, purtată de apă, ieșea la țărm cu toate pânzele preschimbate în aripi și-atunci • vomita o inimă neagră care se scufunda în pământ – zămislind o iarbă sumbră pe care salcia o mânca nemurindu-se • rana cobora prevestită de munte cu prea multe zaruri pentru diminețile încă adormite ale lumilor • pentru zorii lor de zinc virtual • o lene foarte simplă cobora plutind pantele acoperite cu dor ale poveștii – o iarbă ca o profeție de iarnă, de nimeni crezută • da, cobora în tumbe colină după colină – mai repede decât telefericul – până la poale • era un mister – și el ținea între degete semnul de întrebare • ondinele înotau în acvariu – spre marea uimire a libertinilor încă zăbavnici între somn și bulevard • iar păsările albastre din soarele albastru răspândeau noaptea – și-odată cu ea – absența definitivă