Cântă-mi o fărâmă, os.
Cântă-mi un cuib și un cuib.
Cântă-mi o frunză dulce, un bunic bătrân.
Cântă-mi un picior și un mâner, pentru că tu ești iubirea mea.
Oh, cântă, omule cu pungă, cântă!
Capul tău este ceea ce îmi amintesc de acel august,
erai îndrăgostit de o altă femeie, dar
asta nu conta. Am fost tipul tău
oase, degetele lungi și nubby, ale tale
fruntea un far, dezbrăcat ca marmură și mă îngrijoram
îți place un miros pentru că nu ai uitat deloc,
om cu pungă, usturoi în capătul nordic,
cartea pe care ai dedicat-o, goală ca pește,
gol, ca cineva care se îneacă în gura lui.
Mă întreb, domnule omule, ce gândești
din furia ta acum, ars acru ca o balenă afundată,
târându-și alfabetul pe propriile oase.
Sunt încă la ureche cântând cântece sub ploaie,
eu al zgomotului morții, eu al magnoliilor,
eu din taverna de rumeguș la marginea orașului.
Femeile au oase minunate, brațe, gât, coapsă
și le admir și eu, dar oasele voastre
înlocuiesc dragostea. Sunt cei duri,
cele care se rup și se resetează. Doar nu pot
răspunde pentru tine, numai pentru oasele tale,
rigle rotunde, clapete rotunde, stâlpi rotunzi,
nuca amorțită, sabia zahărului.
Simt craniul, domnule Skeleton, trăind
propria viață în propria piele.
Sensul versurilor
Piesa explorează o obsesie pentru o persoană, concentrându-se pe aspectele sale fizice, în special oasele, ca simbol al amintirii și al unei iubiri distorsionate. Tonul este melancolic și introspectiv, sugerând o fascinație morbidă și o distanțare emoțională.