I
Cu limbi de foc slăvindu-mă dintâi,
Încă pășea pe margini de estradă.
Din fumul rar și foc la căpătâi,
Noi ne voiam fugirii noastre pradă.
Dar întrebarea în tăceri ardea,
De ce n-am fost iubită stea ce ninge
Și rușinoasă boală-nchipuia
De-asupra ochi sever și fără sânge.
Iubește-mă, – amintește-mă și plângi!
Toți plânșii, oare, nu-s egali în Domn?
Adio, dar! Vin temniceri nătângi
Pe-albastre căi, de dincolo de somn.
II
Ești mai tainic și mai nou mereu
Și îți sunt tot mai ascultătoare,
Dar iubirea ta e-o încercare,
Prinț sever, de foc, de fier, și zeu.
Interzici să cânt, să râd, și-i bine,
Să mă rog mi-ai interzis de-acuma.
Numai să nu mă despart de tine,
Restul ţi-i totuna!.
Astfel, cerului și humelor străină,
Eu trăiesc și nu mai cânt de-alai ciudat.
Parcă tu din rai și iad cu vină
Mi-ai luat sufletul descătușat.
III
De enigmatica-ți iubire
Eu ca de boală-ntruna strig,
Sunt palidă și-abia-n jertfire
Picioarele-ating.
Noi cântece să nu îngâni,
Deajuns să le-amăgești
Și pieptul meu și-a mele mâini
Să nu le necăjești.
Să curgă sânge gâlgâind
Pe lenjerii, mai grav−
Moartea să vezi din piept scoțând
Un șuierat bolnav.
IV
Ghețuri curg sunătoare prin foc,
Ceru-i fără speranță și pal.
Pentru ce mă blestemi, triumfal,
Ah, eu nu îmi știu vina deloc.
Dacă trebuie mă și omoară,
Dar cu mine-nrăit să nu fii.
Prunci nu vrei să-ți rodesc o comoară,
Nu-mi iubești poeziile, știi.
Va fi totul cum crede-vei: fie!
Credincioasă la cer m-oi ruga,
Ți-am dat viață, tristețea târzie
Eu cu mine-n mormânt o voi lua.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o iubire imposibilă și distructivă, marcată de suferință și sacrificiu. Protagonista se simte blestemată și neînțeleasă, dar își acceptă soarta cu credință și resemnare, luând cu ea tristețea în mormânt.